marți, 6 martie 2012

Adult

Cand eram mica de abia asteptam sa ma fac mare...Acum cand am ajuns in sfarsit adult, as da orice sa ma intorc in trecut si sa-i sugerez copilei balaie cu inele in par sa nu-si mai doreasca asta.
Si cand eram mica imi doream asta gandindu-ma ca nu ma va mai cicali nimeni, ca o sa fumez nestingherita cand vreau, ca o sa fac sex, cumparaturi, mancare, ceea ce evident ca si copil toate acestea ma fascinau. Acum insa mi-e dor de cicaleala mamei, fumez cand vreau si unde vreau desi asta nu-mi mai ofera nici un fel de placere, iar sexul, cumparaturile si mancarea sunt niste aspecte care consuma enorm din energie si bani. Pot spune ca dorul de copilarie ma face sa regret trecerea timpului.
Si pe langa celelalte scrise mai sus sunt multe alte responsabilitati in fata carora efectiv nu fac fata. Imi doresc sa prelungesc cat pot de mult "starea de libertate" care ti-o poate oferi studentia. Si nu lipsa banilor ci mai degraba necesitatea unei experiente ma obliga sa ma gandesc din ce in ce mai mult sa-mi caut un loc de munca. Iar constrangerea asta si faptul ca "trebuie" sa fac anumite lucruri ma strang de gat. Mi-a placut dintotdeuna sa-mi explorez capacitatile la maxim; de aceea am urmat cursuri in toate domeniile care mi-au placut: pictura, masaj, spaniola. Intre timp am realizat ca stiu si imi place tare mult sa machiez si sa coafez; de asemenea cred ca superior tuturor abilitatilor mele este scrisul. Dintotdeauna mi-a placut sa scriu...la orele de limba romana faceam cele mai reusite compuneri, toti colegii ma ascultau in liniste, iar profesorul era mereu multumit. Am talente native si dobandite care cred ca ma fac speciala...pot picta si scrie de exemplu la niste standarde extraordinare doar cu o conditie: sa nu fiu constransa. Daca cineva ma roaga sa-i pictez un tablou chiar si contra cost niciodata nu-mi iese; in schimb daca fac asta pentru mine, lucrurile ies minunat.
Astazi mi s-a conditionat reusita pe domeniul profesional si mi s-a sugerat voluntariatul. Imi place sa fac voluntariat dar doar cand acesta este voluntar. Recent, a trebuit sa fac practica intr-o scoala pentru copii cu nevoi speciale; atat de impresionata am fost incat am semnat cu institutia un contract de voluntariat, si imi doresc ca de fiecare data cand o sa am timp si poate si disponibilitate financiara sa merg sa-i vizitez pe acei copii minunati si profesoarele care-i educa. Astazi in schimb acest voluntariat mi s-a impus pentru reusita ocuparii ulterioare a unui post. Eu am facut voluntariat pe acea sectie; am stat mai mult decat trebuia poate, dar nu m-am dus sa ma vada careva si nici sa fac pe plac cuiva, pentru a ma face remarcata. In general nu-mi place sa pup in cur si nici sa depind de cineva. Iar faptul ca cineva si-a exprimat dorinta sa ma vada pe sectie, tocmai pentru a avea intaietate pentru un post nu mi se pare rezonabil. De fapt sunt multe aspecte care de la un timp nu mi se mai par rezonabile, dar din pacate trebuie sa le fac, pentru ca majoritatea...se supune.
Cred ca aceasta este in cazul meu varsta, momentul, clipa in care...devin adult. Sunt intr-o adevarata metamorfoza inversta, in care dintr-un fluture minunat, liber devin o simpla omida mancatoare de tot ce prinde in cale. Suntem niste omizi flamande, hapsane care ar fii in stare sa se manance intre ele...Iar daca asta inseamna statutul de adult, atunci imi doresc cu ardoare sa ma intorc la stadiul de fluture.

duminică, 12 februarie 2012

Cunoştinţe vs. prieteni

Pana nu de mult puteam spune ca am cativa prieteni pe care ma pot baza. Recent am ajuns la concluzia ca acestia sunt foarte putini, pe ceilalti putandu-i introduce in categoria cunostinte.
Este clar ca in viata trebuie sa facem alegeri care nu de foarte putine ori dor mai mult decat ne-am fi asteptat. Cel mai greu nu este atunci cand este vorba despre situatii sau lucruri ci atunci cand trebuie ales intre oameni. Mi-am dat seama ca exista persoane consumatoare de energie, producatoare de energie si persoane cu care schimbul este echitabil. Este nesanatos sa ne pastram in anturaj oameni care nu fac altceva decat sa consume din noi toate puterile, timpul si uneori si banii de care dispunem. Ceea ce ar trebui sa ne implineasca uneori poate avea efect opus; din diferite consideratii continuam sa ne amagim mintea cu situatia, gasind fel de fel de scuze persoanei sau noua insine, creand astfel un cerc vicios al dependentei si nu a prieteniei adevarate. Un prieten adevarat este cel care te ajuta fara sa astepte ajutor, care este alaturi de tine si cand nu ai nevoie, cel care este sincer chiar si atunci cand sinceritatea doare, cand este trist cand tu esti trist, si cand ar putea sa aleaga dintre prietenie si orice altceva in favoarea celei dintai. Avand in vedere aceste considerente am ajuns la concluzia ca prea putine persoane ajung sa bifeze mai mult de jumatate din cele de mai sus; pot spune ca este una singura care tine cont de toate...
Oamenilor le este frica de singuratate, aceasta fiind caracteristica pentru care se complac. Singuratatea este o calitate in favoarea unei cantitati necalitative. Singuratatea nu este ceva infricosator; trebuie vazuta ca fiind ceva minunat pentru propria persoana. Singuratatea este ca o cura de dezintoxicare pentru viata sociala, care pentru a continua optim trebuie curatata din cand in cand de..."toxine". Singuratatea este un patrat ce incadreaza cercul ce lasa sa se desfasoare si sa se decanteze tot ceea ce ar fi putut fi exteriorizat degeaba: iubire, incredere, timp sau bani; actionand ca efect de bumerang, singuratatea ne ajuta la introspectie si implicit la o mai buna constientizare a sinelui in raport cu ceilalti. Revigorarea post singuratate ne ajuta la valorificarea propriei persoane in alte cercuri sociale; scopul esential este schimbul de energii care repet trebuie facut echitabil. Atunci cand se simte cat de putin slabiciune este timpul unui ragaz sau de ce nu o alta sesiune de...singuratate.
Cunostintele sunt acelea care te intreaba "ce mai faci?" pe cand prietenii intreaba "ce faci?"; cunostintele nu sunt interesate de"ce ai mai facut" ci pun intrebarea doar de curtoazie asteptand un simplu "bine" ca raspuns la intrebarea lor. Prietenii nu cer detalii dar daca le dai sunt sincer impresionati, exprimand bucuria sau tristetea fara a da pe sine sau pe altii exemplu, potrivit cu situatia ta. Cunostintele sunt cele carora le ai trecuta data nasterii in agenda pe cand prietenilor in minte. Cunostintele sunt cele pe care le-ai putea ajuta, prietenii sunt persoane pentru care ti-ai da viata.
Eu am doar un singur prieten cu care ma pot mandri...Este dupa parerea mea mai mult decat suficient...
Cu drag...

joi, 9 februarie 2012

Tata

Pentru o fata, relatia cu tatal este ceva mult mai special decat cu mama. Tatal este pentru o fetita barbatul model pe care il vrea langa ea toata viata cautand in barbatii de langa ea acele caracteristici apropiate de original. Mereu va fi dezamagita de barbatii care nu ii vor putea oferi intelegerea, siguranta si iubirea parentala. Exista si situatia in care tatal - dependent de obiceiuri nesanatoase, naste sentimente de repugna in sufletul tinerei fete, care in calitate de femeie poate sa ajunga sa respinga barbatii schimbandu-si chiar orientarea sexuala.
Sigmund Freud descrie notiunea de complexul Oedip/Electra dupa povestea in care Oedip isi ucide tatal pentru a se casatori cu mama sa. Acest aspect simbolizeaza legatura erotica inconstienta cu parintele de sex opus si rivalitatea fata de parintele de acelasi sex. Situatia poate sa apara atunci cand copilului nu i se ofera suficienta atentie, moment in care acesta dezvolta sentimente de vinovatie si teama care pot avea repercursiuni in viata de adult.
Tatal meu biologic a divortat de mama mea de cand inca eu eram in pantece. De atunci pana la optisprezece ani acesta nu a vrut sa stie nimic despre mine. In tot acest timp am trait alaturi de tatal vitreg care mi-a oferit tot ce am avut nevoie dar nu s-a implicat deloc in educatia mea decat doar atunci cand imi impartea pumni. Per ansamblu relatia cu el a fost cat se poate de normala, cu momente de tandrete mai rare decat cred ca alte fete le-au avut cu tatii lor. Cred ca mi-am pupat tatal sau l-am imbratisat doar cand urma sa nu ne mai vedem o perioada, dar in fiecare zi il salutam cu "sarut mana". L-am respectat si il respect pentru faptul ca munceste si ne-a intretinut pe toate trei timp de atatia ani...
Cu tatal biologic m-am intalnit pentru prima data la 18 ani cand trebuia sa merg personal in instanta pentru pensia alimentara. L-am asteptat cu multe emotii in fata intrarii; chiar am intrebat doi barbati daca sunt ei...tatal meu. Eu nu stiam cum mai arata; cand l-am intalnit mi-am dat seama ca intr-adevar nu l-as fi recunoscut, deoarece era cu mult schimbat fata de cum arata in pozele de la casatoria cu mama. Am stat pe timpul pledoariei avocatului unul langa altul; nu ne priveam in ochi. La un moment dat in soapta m-a intrebat ce simt...m-a lasat efectiv fara cuvinte. Ce era sa-i raspund? A continuat apoi: "-Ce simti? Ca eu nu simt nimic. Mi s-ar fi parut normal ca, stiindu-te fata mea, sa am acel sentiment...dar nu-l am". Mi-au dat lacrimile si i-am spus ca mai bine vorbim despre asta dupa proces, la o cafea. Si am mers sa beau o cafea cu tatal meu; m-am mirat ca a facut el cinste. Am vorbit despre mine si despre faptul ca el nu a vrut sa ma cunoasca pentru ca nu este sigur daca intr-adevar el imi este tata. Si-a refacut viata, mi-a facut o sora, dar pe mine m-a uitat. L-am urat o perioada lunga de timp pentru ca a pus la indoiala fidelitatea mamei mele si ca a afirmat ca acesta este adevaratul motiv al divortului si respectiv al nerecunoasterii mele. Eu nu am inteles si nu inteleg nici acum de ce mi-a platit timp de mai bine de 18 ani pensia alimentara. Un telefon la doi ani dupa asta urma sa ma anunte ca tatal meu a decedat; am refuzat sa-l mai revad vreodata...nici macar la propria lui inmormantare.
Relatiile mele cu tatii m-au facut probabil sa caut, in toti barbatii trecatori in patul meu, un eventual tata. Majoritatea dintre ei erau evident mai mari decat mine, inclusiv profesorul de romana pe care l-am placut, dar care nu a cedat, si care a fost primul care mi-a deschis ochii asupra faptului ca poate sufar...de complexul lui Oedip...

miercuri, 8 februarie 2012

Mama

Relatia cu mama este poate cea mai importanta relatie pentru o persoana. Insusi faptul ca ea mi-a dat viata o face minunata. Mama reprezinta Dumnezeul existentei realiste, cea care da nastere si sufera ingrozitor pentru creatie. Mama este una singura, tati pot fi mai multi. Mama stie ce este mai bine pentru puiul sau, desi nu de putine ori acesta din urma o blameaza pentru interdictiile impuse. Mama este fiinta (singura de altfel) careia i-as da cel putin 10 ani din viata; este persoana pe care nu mi-o vreau imbatranind sau sfarsind vreodata. Numai fotografiile imi arata dovada trecerii timpului si a faptului ca eu cresc si ea...imbatraneste. Si mi-e groaza sa cred ca va veni momentul cand voi arunca pamant in groapa ei...
Sunt cateva vorbe pe care le-am preluat de la ea...dintre care una dintre ele spune "rau cu rau dar mai rau fara rau". Mare dreptate s-a dovedit ca are aceast proverb; in momentul mutarii mele din casa parinteasca, dupa ce mi-am lasat bagajele din mana, dupa un lung oftat am zis asta cu voce tare.
Am avut o copilarie frumoasa; impreuna cu sora mea am experimentat toate jocurile posibile care efectiv ne-au colorat primii ani de viata. Toata aceasta stralucire a fost spulberata de inceperea scolii; inca din primele clase mama "m-a pus cu burta pe carte". Imi verifica aspru temele iar de fiecare data cand greseam imi rupea pagina si ma punea sa o scriu din nou; uneori lacrimile curgeau peste cerneala de abia asternuta pe foaie, si ajungeam sa-mi rup singura foaia. Unele caiete dictando mai ramaneau doar cu cateva pagini, motiv pentru care invatatoarea tot mereu imi atragea atentia. Dupa ce imi terminam temele trebuia sa citesc in avans lectiile ce urmau sau sa fac exercitii suplimentare din culegerea de matematica. Daca uitam sa scriu un plus sau un minus ma altoia cu o palma peste ceafa. Tin minte ca mama mereu a avut unghiile lungi si de foarte multe ori (din greseala) ma trezeam cu zgarieturi pe fata; dadeam vina pe pisica din fata blocului cand ma intrebau colegii. Cand am crescut mai mare lucrurile s-au inrautatit. Am inceput sa umblu cu baietii si petreceam noaptea cu ei. Cu doua saptamani inainte de o astfel de aventura o anuntam ca merg la un chef; dadeam detalii despre locul petrecerii, cine mai participa, cand ma intorc acasa, si aproape mereu ii dadeam un numar de telefon al unei colege. Planuiam lucrurile amanuntit; dadeam adrese si numere de telefon false pentru ca stiam ca nu o sa sune, si mereu in acele doua saptamani (in care avea timp sa se razgandeasca) luam note bune, spalam vasele sau imi aranjam lucrurile in dulap. Ulterior afla adevarul si nu de putine ori ma batea ca am mintit-o sau il punea pe tatal vitreg sa o faca. Tin minte ca am primit bataie in copilarie cat sa nu-mi mai doresc toata viata; sange pe nas, lesin, smocuri de par, cucuie in cap atat de multe si atat de mari astfel incat sa nu-mi pot misca sprancenele a doua zi. Majoritatea amintirilor mele eu le-am incriptat in mirosuri; de fiecare data cand simt un miros ce l-am mai simtit o data imi aduce aminte de persoane sau intamplari. Nu am sa uit niciodata mirosul de...bataie: un amalgam de lacrimi, sudoare, si apa intr-o batista uda si rece ce-mi calmau cucuiele. In acelasi timp nu am sa uit niciodata mirosul de mama...
Fiecare mama are mirosul ei; toate pluoverele facute de mama mea ii poarta mirosul. E un miros fermecator, dulce, inconfundabil care ma face sa ma gandesc la ea cu lacrimi in ochi dar cu zambetul pe buze. Acum la o oarecare maturitate pot declara ca imi iubesc din tot sufletul mama, desi au fost dati cand o uram fara limite si cand chiar i-am spus asta. Vreau sa recunosc in fata tuturor, desi poate par sadica la faza asta, faptul ca pe mine toate bataile acelea nu m-au doborat ci m-au facut mai puternica; la fiecare bataie imi spuneam in minte ca va veni si momentul in care mama si tata ma vor aprecia. Acum traiesc momentul; mama mi-a recunoscut ca am reusit sa realizez tot ce nu a reusit ea, si deci ea s-a luptat ca prin mine sa-si indeplineasca dorintele. Ma admira pentru ceea ce fac, simt sau gandesc si stiind asta uit toti pumnii sau zgarieturile primite, toate foile de caiet rupte si toate batistele acelea reci pe care le udam cu lacrimi. Stau sa realizez acum ca amandoua avem probleme psihologice serioase. Ea este in cautarea persoanelor in care sa se transpuna iar eu vreau mereu sa demonstrez ceva. Inclusiv acum pot spune ca nu fac ceea ce fac pentru mine ci pentru a dovedi celor din jur de ce sunt in stare.

duminică, 5 februarie 2012

Eu cu el

Eu cu el parem uneori doua cercuri concentrice, dar nu e nici pe departe asa. Nici macar timpul (6 ani) nu a reusit sa ne uneasca intr-atat si cred ca nu va reusi niciodata. Ar fi o utopie sa cred ca vreodata putem fi una si aceeasi persoana; ar fi eul - acel cerc mic centrat - care ne face diferiti. Si e minunat sa fii diferit de ceilalti; cred ca acest aspect face de fapt viata neplictisitoare.
Multe dintre articolele despre subiectul "cuplu" citite pe internet dau sfaturi in legatura cu o mai buna convietuire cu barbatul pe care o femeie il are alaturi. Sunt multe femei care iau ca atare ceea ce citesc si fiind in neconcordanta cu ceea ce gasesc scris acolo intra in depresie. Nu pot blama site-urile care nu-si gasesc subiecte interesante ce pot fi abordate, dar cred ca la sfarsitul fiecaruia ar trebui specificat ca "sfaturile" mentionate trebuie adaptate in functie de circumstantele relatiei.
Ceea ce m-a facut sa scriu acest post a fost un articol de pe divahair, site la care sunt abonata de ceva timp. Articolul cu titlul "4 lucruri la care trebuie sa reflectezi inainte de a te casatori" vorbeste despre niste aspecte adevarate, dar care trebuie cernute prin sita propriei experiente.
1) Impacarea cu sine, calea spre armonie in cuplu
Nu exista persoana care sa fie impacata cu sine insasi, indeosebi inainte de casatorie. Nu exista persoana care sa nu aiba probleme de ordin psihologic; cercul centrat reprezentat de eu, este asa cum am mai spus de necontrolat de catre persoana. Cel ce ar putea sa-si faca "de lucru" acolo ar fii fara nici un fel de indoiala un psiholog. Asadar eu cred ca inainte de casatorie ar fi utila o psihoterapie individuala si de ce nu si de cuplu care ar putea avea efecte atat de bune incat cei doi pot decide potrivirea sau incompatibilitatea dintre ei. Actul in sine este doar oficializarea relatiei si nu oferirea unei stabilitati in cuplu, asa cum de altfel cred multi (inclusiv eu cateodata).
2) Oamenii nu se schimba
Aici sunt de acord cu autorul articolului. Intr-adevar oamenii nu se schimba o data cu oficializarea relatiei. Casatoria este de fapt o traditie pe care o respectam, impusa de parinti care nu concep concubinajul de lunga durata. Pentru cunoasterea partenerului este nevoie de (mult) timp, nici macar intreaga viata neputandu-l acoperi. O data defectele descoperite se poate decide calea corecta a drumului; exista doar doua posibilitati, dreapta si stanga sau...te complaci sau nu. Fiecare om are defecte, cum fiecare om are si calitati, dar nici una dintre ele nu ar trebui acoperita de cealalta. Trebuie sa afirm ca insasi dorinta de schimbare a partenerului constituie o problema; practic intervine dorinta de schimbare a ceea ce ti-a placut la un moment dat, cu ceva ceea ce vrei sa-ti placa.
3) Viitorul tau sot iti va putea darui copii?
Intr-adevar un copil este rodul iubirii, dar in acelasi timp si nevoia de a procrea. Cum eu sunt intr-o relatie de atata timp, faptul ca eu sau el am fii sterili, nu ar putea constitui un motiv intemeiat pentru care nu m-as mai casatori. Casatoria in sine nu inseamna actul de legalitate a conceperii unui copil, iar copilul nu reprezinta o prioritate de cuplu. Cred ca iubitul meu va fi un tata adorabil, dar deocamdata e un iubit cu aceeasi calitate.
4) Ati locuit suficient timp impreuna?
Concubinajul ajuta la apropierea cercurilor dar nu reprezinta o regula generala a unei casnicii fericite. Sunt multi care s-au casatorit si au stat la parintii unuia dintre ei, acest aspect limitandu-le intimitatea, dar nu si fericirea. Este importanta convietuirea, dar nu obligatorie. In cazul meu timp de 5 ani am locuit separati si doar in ultimul timp ne-am mutat impreuna; acum totul ni se pare firesc si nu strain, cum poate ni s-ar fi parut dupa o scurta perioada de relatie.
5)Magia nu poate fi inventata
Dupa un anumit timp de relatie lucrurile nu stau la fel ca la inceput. Iubirea matura are intensitate mai mica decat cea de la inceput, insa are stabilitate datorita straturilor asezate cu rabdare in timp. Dorul si dorinta sunt doua dintre starile care creaza si acum fluturi in stomac, dar acestia nu persista mereu. Cand il vad si mai ales atunci cand ma saruta nu mai simt fluturi in stomac...pot spune ca acestia sau mutat putin mai sus, in piept, unde imi mangaie sufletul. In ceea ce priveste sexul, lucrurile se schimba si la acest capitol. Daca la inceput era foarte des, acum frecventa este mai mica, dar traita altfel, cu mai multa pasiune si dedicare.
Lucrurile mai sus expuse sunt conforme relatiei mele de cuplu. In cazul tau cu siguranta este altfel si asa este normal sa fie. Prin urmare nu mai lua in seama sfaturile astea numerotate intr-un articol dedicat vietii de cuplu. Citeste-le, vezi ce cred altii despre asta, dar incearca sa traiesti relatia ta dupa propriile reguli...
Cu drag

Eu cu ceilalţi

Imi place sa cred ca relatia persoanei mele cu ceilalti este una caracterizata printr-o simbioza completa si adevarata. Desi sunt uneori ca pestisorul Remora , care curata rechinul de resturi printre dinti, sper sa nu fiu niciodata mancata de acesta, desi risc asta mereu. Este de necontestat faptul ca existam si coexistam; asta ne defineste. Daca relatia ajunge sa nu mai respecte simbioza, atunci apar starile de conflict care au de cele mai multe ori consecinte nefavorabile asupra "ecosistemului".
Cercul meu (de care vorbeam in posterea precedenta) se interseacteaza cu cateva zeci de alte cercuri, reprezentate de persoanele tuturor cunoscutilor mei. In aceste relatii de intersectare trebuie pastrata o oarecare dinamica, astfel incat niciodata partea hasurata a unuia din cercuri sa nu ajunga la cercul mic centrat reprezentat de eu. Acela ce va fii lasat sa patrunda atat de mult va fi cel ce cunoaste persoana si sursa comportamentului persoanei suficient incat o fagocitoza totala sau la fel de rau, o diviziune totala va distruge ireversibil cercul.
Sa nu mai metaforizez atat...poate unii nu vor intelege...Asadar dau exemplul meu pentru a ma face inteleasa. Eu am cateva zeci de cunostinte. Ii las pe fiecare sa-mi cunosca persoana atat cat consider eu ca este suficient. Daca as lasa pe cineva sa "ma patrunda" mai mult decat suficient as risca sa ma cunoasca prea mult; la aparitia brusca a diviziunii, care poate interveni oricand, acela ma va dobori cu propriile-mi arme. Exista deocamdata doar o singura persoana care ar avea puterea ca prin diviziune brusca sa-mi distruga integritatea cercului, refacuta cu greu dupa despartirea relativ recenta de o prietena. De atunci evident ca am redus substantial cercurile celor ce-i las sa ajunga atat de aproape de eul meu; acum imi este foarte frica sa mai investesc sentimente, timp si bani intr-o prietenie.
Eu cu ceilalti avem o relatie ok, care a inceput sa simta miros de maturitate. Incep sa vreau sa nu ma mai implic in alte cercuri in care exista conflicte pentru ca fara sa imi dau seama imi creez propriul conflict. Pentru sanatatea existentei cred ca ar fi minunat sa ne concentram asupra propriului cerc, incercand permanent imbunatatirea lui si atat. Meserii precum psiholog sau asistent medical, te obliga sa te transpui in cercurile celorlalti. Minunat ar fii ca in viata sa poti doar sa le vizitezi, fara sa ai vreo influenta...Acest lucru este imposibil pentru ca orice destinatie exotica are o plaja, un nisip pe care inevitabil vor ramane amprente.

sâmbătă, 4 februarie 2012

Eu cu mine însămi

Eul meu e un cerc ce se afla in centrul unui alt cerc, cerc cu care se intersecteaza alte cercuri care la randul lor au in cerc un cerc centrat cu eul lor. Imaginea astfel formata poate fii perceputa ca un desen abstract din care nu se intelege nimic dar care totusi inseamna ceva. Autorul (n.r. Dumnezeu) este singurul care stie ce, pe cand privitorul (fiecare din noi) este eternul curios, fascinat si totodata nestiutor in fata unei astfel de panze. Pasivitatea si lipsa de interes fata de ansamblul creat ne vor predispune spre stagnare si astfel un conglomerat de cercuri ar putea parea o banala mazgaleala. Intensificarea cunosterii, consultarea autorului, si disciplina fascinatiei ar putea face dintr-un privitor un mic invatacel in domeniu. In momentul de fata ma consider unul dintre cei care vor sa invete, vor sa vada dincolo de imaginea de ansamblu dincolo de cercuri si sa ajunga in profunzimea liniilor hasurate. Si ca sa ajung la adevaratele performante trebuie sa gasesc in primul rand propriul meu cerc; aspectul cel mai complicat va fi cu siguranta gasirea cercului centrat in cercul meu...atunci imi voi cunoaste propriul eu.
Cercul mare (persoana) ma reprezinta asa cum ma las cunoscuta in urma filtrarii prin marginile cercului din centru. Cercul centrat reprezinta de fapt acea parte instinctuala, salbatica a persoanei, chestia concentrata a fiintei mele. Sunt in faza de formule chimice in care incerc din rasputeri sa-mi aflu adevarata formula a concentratiei eului meu.
Am tras cu ochiul la celelalte cercuri ce se intersecteaza cu al meu. Prin asta am ajuns sa ma transpun in imaginea abstracta. Pentru inceput am dedus ca sunt intr-o relatie cu mine insami, cu toti ceilalti pe care ii cunosc si cu cei care sunt cunoscuti de cunoscutii mei; de aici (cred) si conceptul lui Jung despre inconstientul colectiv. Adevarata cunostere incepe din centru se continua radial si nu se termina niciodata fiind infinita.
Eu cu mine insami ne aflam intr-o relatie conflictuala deocamdata. Sunt la momentul in care imi constientizez perfect persoana ca fiind parte cenzurata a eului meu, si de asemenea parte integranta a altor persoane (cercuri). Vreau sa imi impun disciplina si perseverenta in actiunile asupra mea si a eului meu, asupra carora in urmatoarea perioada voi opera intensiv.
Eu cu mine insami suntem noi...sau vrem sa parem de fiecare data noi, motiv pentru care ne reinventam mereu.
Cu drag